Despre logica rituală a două rășini care au călătorit dintotdeauna împreună și despre motivul pentru care mai multe tradiții vechi le ard într-o anumită ordine: smirna pentru a așeza încăperea, tămâia pentru a o deschide.
Undeva de-a lungul străvechiului Drum al Tămâiei, un negustor care încărca caravane în portul Sumhuram ar fi pus tămâia și smirna una lângă alta, deoarece cumpărătorii de pe acel traseu le doreau pe amândouă. Nu se știe cu siguranță dacă acest obicei a început ca o succesiune prestabilită sau pur și simplu ca asocierea a două rășini care se vindeau bine împreună. Ceea ce a rămas consemnat în mai multe tradiții liturgice ulterioare este o ordine: mai întâi smirna, apoi tămâia, deși nu toate tradițiile care le ard împreună o respectă în același fel.
Majoritatea celor care ard aceste două rășini le consideră interschimbabile: două denumiri vechi care evocă aceeași atmosferă generală a antichității. Dar acolo unde se păstrează o ordine fixă, aceasta urmează de obicei o singură direcție, iar logica din spatele ei merită înțeleasă, chiar dacă într-o anumită dimineață alegi să nu o urmezi cu strictețe.
Două rășini, o singură direcție
Tămâia este rășina uscată a arborelui Boswellia sacra, care crește în regiunea Dhofar din sudul Omanului, în anumite zone din Yemen și de-a lungul coastei Somaliei. Smirna provine de la Commiphora myrrha, originară din Cornul Africii și din sudul Peninsulei Arabice. Sunt vecine ca origine și au fost vecine și în comerț: Drumul Tămâiei, care pornea de pe coasta Dhofar, traversa Peninsula Arabică și ajungea până la Marea Mediterană, transporta ambele rășini ca parte a încărcăturii sale timp de ceea ce istoricii estimează, în general, că a fost mult peste o mie de ani, din antichitate până în primele secole ale erei noastre. Portul comercial Sumhuram, aflat în apropierea orașului Salalah din Omanul de astăzi, era un important punct de colectare pentru tămâia destinată Egiptului, Greciei și Romei, iar negustorii de acolo vindeau cele două rășini împreună deoarece cumpărătorii lor le foloseau împreună. Acest tipar comercial este una dintre cele mai vechi dovezi pe care le avem că asocierea în sine este străveche, chiar dacă o ordine strictă între ele pare să fie o adăugire liturgică ulterioară.
Motivul pentru care asocierea funcționează este mai întâi senzorial și abia apoi simbolic. Tămâia arde înalt și luminos: aroma ei este rășinoasă, ușor citrică, cu o limpezime care pare să ridice aerul dintr-o încăpere. Smirna se așază jos și balsamic, mai grea, ușor amară, cu o densitate care încetinește, nu deschide. Ele ocupă registre complet diferite ale spectrului olfactiv. Arse împreună, nu intră în competiție; una se înalță, cealaltă păstrează legătura cu pământul, iar încăperea cuprinde ambele mișcări în același timp.
Cuvântul „tămâie” din englezescul „frankincense” provine din franceza veche franc encens, care înseamnă tămâie pură sau de calitate superioară. „Myrrh” își are originea, trecând prin arabă și ebraică, în murr: amar. Până și denumirile descriu contrastul, ceea ce este elevat și ceea ce este pământesc, lumina și întunericul, două calități care, ținute împreună, descriu ceva mai complet decât oricare dintre ele luată separat.
Ordinea contează acolo unde este respectată
În ritualurile de tămâiere ale creștinismului ortodox răsăritean și în Biserica Etiopiană Tewahedo, ambele rășini apar în cadrul liturghiei, iar mai multe comunități păstrează o succesiune stabilită pentru ele. Acolo unde această succesiune este respectată, smirna este pusă de obicei prima, iar tămâia urmează, deși practicile copte și alte practici răsăritene nu sunt uniforme în această privință, iar unele comunități ard cele două rășini fără nicio ordine fixă. Acolo unde succesiunea este păstrată, raționamentul devine limpede de îndată ce zăbovești asupra lui: rășina mai grea așază spațiul înainte ca cea mai ușoară să îl deschidă.
Pentru practica ta de acasă, aceasta este o ordine tradițională pe care merită să o încerci, nu o regulă de urmat cu strictețe. Pune câte o bucățică mică din fiecare rășină lângă cărbune înainte să începi. Când discul este pregătit, pune mai întâi smirna. Las-o să se aprindă și să se așeze timp de un minut sau două. Fumul va fi dens și lent, iar încăperea se va simți, într-un mod tăcut, adunată. Apoi adaugă tămâia. A doua rășină nu o șterge pe prima; se ridică prin ea, în timp ce baza balsamică rămâne dedesubt, ținând încăperea laolaltă în timp ce nota mai luminoasă se mișcă deasupra ei.
Practica mea personală de folosire a tămâiei m-a învățat, treptat, că obiectele de pe altar contează mai puțin decât ordinea în care intru în relație cu ele. Succesiunea este o formă de intenție făcută fizică: nu două rășini arse una lângă alta, ci două stări în care intri una după cealaltă. Rășinile nu fac această lucrare în locul tău. Ele oferă condițiile; tu aduci atenția.
Negustorii de pe Drumul Tămâiei care își încărcau caravanele în Sumhuram nu se gândeau la ordinea rituală. Vindeau ceea ce doreau cumpărătorii, iar cumpărătorii doreau ambele rășini. Mult după ce acele drumuri s-au închis, succesiunea păstrată de unele liturghii a dăinuit din motive mai degrabă senzoriale decât istorice: mai întâi așezi, apoi deschizi. Merită să încerci acest principiu și cu altceva decât tămâie.
Aprinde smirna. Așteaptă. Apoi aprinde tămâia. Observă ce devine încăperea și ce devii tu în interiorul ei.
Cu căldură,
Alex
