Ușa de la intrare este încă închisă. Casa este liniștită, ceainicul încă nu este pus la fiert, telefonul încă nu s-a aprins. Într-o clipă vei păși înainte, nu pentru a ajunge undeva, ci pentru a lăsa o rundă de mișcare să dea ritmul zilei înainte ca ziua să ți-l impună. Douăsprezece posturi, douăsprezece respirații, poate nouăzeci de secunde. Așa cum, odinioară, cineva ar fi putut ieși să salute soarele adevărat. Nu o oră de curs, nu un antrenament. Un singur val, care ajunge din nou acolo de unde a pornit.
Ce cuprinde numele
Surya Namaskar este sanscrită. Surya este divinitatea solară hindusă, soarele personificat, pe care tradiția o identifică drept sufletul și sursa întregii vieți. Namaskar este gestul de salut: palmele aduse împreună și oferite. Numele descrie literal actul. Saluți soarele, nu faci exerciții în fața lui. Diferența contează. Un salut este ceva ce oferi cuiva pe care te bucuri să îl vezi; poartă căldura recunoașterii. Secvența este construită în jurul acestei ofrande: brațele se ridică și se deschid, corpul se pliază și se înclină, iar la final mâinile revin acasă, la inimă. Este același gest, întins de-a lungul întregului corp.
De unde provine practica
Cinstirea soarelui este străveche. Rig Veda, unul dintre cele mai vechi texte ale tradiției indiene, îl laudă pe Surya drept ochiul cosmosului, sursa din care sosește viața. Prosternarea către zori este un gest străvechi. Secvența standardizată de douăsprezece posturi are însă puțin peste un secol. A fost popularizată și denumită de Bhawanrao Shriniwasrao Pant Pratinidhi, Rajahul din Aundh, în cartea sa din 1929, The Ten-Point Way to Health: Surya Namaskars. El o descria ca pe o tradiție marathi deja răspândită, nu ca pe propria invenție. Antropologul Joseph Alter a documentat că secvența nu apare în niciun text de Hatha yoga anterior secolului al XIX-lea; tradiția indiană îl asociază pe sfântul marathi Samarth Ramdas, din secolul al XVII-lea, cu exercițiile de Surya Namaskara, fără a specifica însă mișcările.
Ceea ce a dus practica în lumea largă a fost învățătura lui Tirumalai Krishnamacharya la Palatul din Mysore, la începutul secolului al XX-lea. Doi dintre elevii săi au modelat răspândirea ei la nivel mondial: K. Pattabhi Jois, fondatorul yoga Ashtanga, și B. K. S. Iyengar, fondatorul yoga Iyengar. Reverența este străveche; forma fluidă este modernă. Niciuna dintre ele, luată singură, nu reprezintă întregul.
Cele douăsprezece posturi, câte o respirație pe rând
Ciclul standard trece prin douăsprezece poziții, fiecare asociată cu o respirație. Nu îl citi ca pe o listă de verificare, ci ca pe o singură formă care se deschide și se închide, asemenea unui val care atinge creasta și se întoarce:
- Pranamasana, postura rugăciunii, în picioare, cu palmele la nivelul inimii.
- Hasta Uttanasana, brațele se ridică deasupra capului, iar pieptul se înalță.
- Uttanasana, aplecare înainte din picioare, coloana vertebrală se pliază spre picioare.
- Ashwa Sanchalanasana, fandare joasă, un picior pășește înapoi.
- Adho Mukha Svanasana, câinele cu fața în jos, corpul formând un V inversat.
- Ashtanga Namaskara, salutul cu opt membre: genunchii, pieptul și bărbia coborâte către pământ. În tradițiile Ashtanga și Iyengar, aceasta devine Chaturanga Dandasana, postura bastonului cu patru membre, o variație autentică a liniei tradiționale, nu o greșeală care trebuie corectată.
- Bhujangasana sau Urdhva Mukha Shvanasana, cobra sau câinele cu fața în sus, cu pieptul ridicându-se.
- Adho Mukha Svanasana, din nou câinele cu fața în jos.
- Ashwa Sanchalanasana, fandare cu celălalt picior înainte.
- Uttanasana, aplecare înainte.
- Hasta Uttanasana, brațele se ridică.
- Pranamasana, revenirea în picioare, cu palmele la nivelul inimii.
Douăsprezece posturi, iar apoi te afli din nou acolo de unde ai început. Această revenire este inima structurală a practicii. Tot ce a fost înainte a fost o coborâre către pământ; tot ce urmează este o revenire. Nu contează câte serii completezi, ci faptul că te-ai întors.
Inima secvenței: Bhujangasana
Centrul de greutate se află în mijlocul celor trei posturi: coborârea, ridicarea, împingerea înapoi. Respirația se oprește pentru o clipă în Ashtanga Namaskara, cu trupul aproape de pământ; inspirația ridică pieptul în cobrei, coloana vertebrală extinzându-se într-o extensie lungă și blândă pe spate; expirația împinge corpul înapoi în câinele cu fața în jos, șoldurile se ridică, iar călcâiele coboară. Aici se schimbă direcția secvenței. Tot ce a fost înainte a fost o coborâre; tot ce urmează este o revenire.
Tradiția plasează chakra plexului solar, Manipura, la nivelul ombilicului, ca centru al căldurii și voinței corpului, iar Salutul Soarelui este considerat în mod tradițional o practică ce însuflețește acest centru. Extensia ușoară pe spate din poziția cobrei este locul în care această încălzire se simte cel mai direct: pieptul se ridică, partea din față a corpului se deschide către lumină, iar centrul corpului depune efortul pentru a se ridica. Amintește-ți senzația pieptului care se ridică și a șoldurilor care se împing înapoi. Restul se așază în jurul acestora.
Adho Mukha Svanasana: odihna în poziție inversată
Câinele cu fața în jos apare de două ori în serie, iar a doua oară are o calitate diferită. Prima dată este o tranziție; a doua oară este o așezare. Șoldurile sunt sus, coloana este lungă, capul relaxat între brațe. Respirația se prelungește aici. Corpul se inversează, iar greutatea dimineții se reorganizează pentru scurt timp; picioarele lucrează, brațele lucrează, iar coloana pur și simplu atârnă. Priviți postura ca pe o odihnă, nu ca pe o menținere. Îndoiți genunchii dacă tendoanele din spatele coapselor sunt rigide; forma se află în coloană, nu în călcâie.
Respirația ca fir călăuzitor
Ceea ce transformă Salutul Soarelui într-o practică, nu într-un set de întinderi, este respirația. Fiecare postură este asociată cu o respirație, iar respirația conduce. Inspirația ridică: brațele se înalță, pieptul se deschide în fandare, coloana se alungește în cobra. Expirația pliază și împinge în jos: flexia înainte, câinele cu fața în jos, coborârea spre pământ. Ashtanga Namaskara este o scurtă suspendare între împingerea în jos și ridicarea în sus. Întreaga serie este un singur val lung al respirației.
Dacă respirația devine scurtă sau forțată, seria s-a desfășurat mai repede decât își dorește corpul. Încetiniți. Respirația este metronomul și măsura. O serie care durează nouăzeci de secunde într-o dimineață ușoară și două minute într-una în care corpul este înțepenit rămâne aceeași serie.
Seria la prag, pas cu pas
O serie. Douăsprezece respirații. La pragul ușii de la intrare, în prima lumină a zilei, înainte de fierbător, înainte de telefon. Nu este nevoie de o saltea, deși este plăcut să aveți una; nici de haine speciale, ci doar de ceva în care vă puteți plia. Dacă dimineața este rece, aprindeți o lumânare pentru zori și lăsați-o să încălzească acel colț în timp ce vă mișcați.
Stați în picioare, cu tălpile apropiate și palmele la inimă. Lăsați o respirație să relaxeze umerii; aceasta este Pranamasana, pragul acestei serii.
Inspirați și ridicați brațele deasupra capului. Lăsați coloana să se alungească în loc să se arcuiească; ridicarea pornește din piept, nu din zona lombară. Expirați și pliați-vă înainte din șolduri, cu mâinile pe podea sau sprijinite pe tibii. Îndoiți genunchii dacă tendoanele din spatele coapselor sunt rigide; plierea are loc în șolduri, nu este un test pentru picioare.
Inspirați și duceți piciorul drept înapoi, într-o fandare joasă, cu genunchiul coborât și pieptul deschis. Expirați și duceți piciorul stâng înapoi, ridicând șoldurile în postura câinelui cu fața în jos, corpul formând un V inversat, coloana lungă, capul relaxat. Lăsați respirația să se prelungească aici.
Țineți aerul expirat pentru o clipă în timp ce coborâți genunchii, pieptul și bărbia spre pământ, Ashtanga Namaskara, salutul cu opt puncte de sprijin, cu corpul aproape de sol. Apoi inspirați și glisați pieptul înainte și în sus în postura cobrei, cu coatele apropiate de coaste, extensia pe spate blândă și joasă. Dacă zona lombară protestează, mențineți ridicarea mică. Expirați și împingeți-vă înapoi în postura câinelui cu fața în jos.
Inspirați și pășiți cu piciorul drept înainte, în fandare. Expirați și aduceți piciorul stâng lângă el, aplecându-vă înainte. Inspirați și ridicați-vă, cu brațele deasupra capului. Expirați și readuceți palmele la inimă.
O serie. Douăsprezece respirații. Brațele s-au ridicat și s-au unit, apoi s-au ridicat din nou și au revenit. Începeți cu o singură serie. Lăsați practica să fie revenirea.
Când să practicați: tradiția răsăritului
Succesiunea poartă numele soarelui, iar tradiția o așază la răsărit, în prima lumină, în clipa în care începe ziua. Gestul de deschidere este îndreptat spre zori, iar un salut aparține momentului întâlnirii. Este firesc să pășiți pe covoraș înainte ca locuința să se trezească, înainte ca ziua să capete vreo formă.
Dar practica potrivită pentru dimineața dumneavoastră este cea pe care o veți păstra. Succesiunea cere un prag, o linie de trecere între o stare și următoarea, iar dimineața devreme este cel mai firesc moment, dar nu singurul. Aprinderea unui bețișor de tămâie de dimineață când pășiți pe covoraș este un mod de a marca această trecere; același parfum în fiecare zi îi spune trupului că pragul a fost trecut. Soarele răsare; dumneavoastră îi adresați salutul. Dumneavoastră alegeți momentul.
Cele douăsprezece nume ale lui Surya
Fiecare dintre cele douăsprezece posturi este asociat în mod tradițional cu unul dintre cele douăsprezece nume ale lui Surya din Aruna Prashna, rostite ca mantră: Mitra, Ravi, Surya, Bhanu, Khaga, Pusha, Hiranya Garbha, Marichi, Aditya, Savitre, Arka, Bhaskara. Fiecare este precedat de Om și urmat de Namah; primul este Om Mitraya Namah, apoi urmează celelalte unsprezece. Șase mantre bija, Hram, Hrim, Hrum, Hraim, Hraum, Hrah, fiecare precedată de Om, sunt de asemenea asociate cu succesiunea; sunt silabe sonore, nu cuvinte traductibile, legate în mod tradițional de centrele energetice ale corpului.
Acesta este un nivel pe care un practicant curios îl poate adăuga mai târziu, nu o cerință pentru început. Sunetul este un punct de concentrare pentru minte, ceva asupra căruia să vă mențineți atenția în timp ce trupul se mișcă. Un mala japa cu 108 mărgele este instrumentul tradițional de numărare: câte o mărgea pentru fiecare mantră, douăsprezece serii completând un ciclu întreg de 108, mărgeaua fiind deplasată cu degetul mare și degetul mijlociu. Dar puteți începe doar cu respirația, trupul și pragul.
Când o serie devine două
Adăugați o a doua serie doar atunci când prima vi se pare ceva obișnuit, când succesiunea vă este suficient de familiară încât trupul să treacă prin ea fără să verifice ce urmează. Nu adăugați o serie pentru a ajunge la un anumit număr. Unele tradiții urmăresc douăsprezece sau 108 serii, un adevărat drum pentru cei atrași de el. Într-o practică axată pe un ritm de viață lent, importantă este consecvența, nu volumul. O singură serie, repetată zilnic, face mai mult decât douăsprezece încercate o dată și apoi abandonate.
Complementul de seară: Chandra Namaskar
Există o succesiune complementară, Chandra Namaskar, Salutul Lunii, dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca o contraparte mai blândă și răcoritoare. Acolo unde Salutul Soarelui se ridică și se deschide, Salutul Lunii coboară și relaxează. Cele două sunt adesea practicate împreună, ca echilibru între dimineață și seară. Nu ai nevoie de ambele; Salutul Soarelui stă singur în picioare, oferit ca o opțiune liniștită pentru celălalt capăt al zilei, când corpul vrea să coboare, nu să se ridice.
Savasana: primirea practicii
După ultima rundă, întinde-te pe spate. Brațele ușor depărtate de corp, palmele în sus, picioarele lăsate să cadă în lateral, ochii închiși. Aceasta este Savasana, postura cadavrului, postura de încheiere a succesiunii și cea pe care mulți practicanți o omit. Tradiția o consideră momentul în care practica este primită și asimilată. Respirația revine la ritmul ei obișnuit. Corpul asimilează ceea ce a pus în mișcare succesiunea. Sunt suficiente chiar și două sau trei minute. Apoi te ridici, iar ziua începe.
Aceasta este postura de care practica depinde din punct de vedere structural. Fără ea, runda este exercițiu; cu ea, runda este o întâmpinare care a fost primită.
Amenajarea spațiului pentru practica de dimineață
Ai nevoie de aproape nimic. Respirația și corpul fac toată munca. Câteva obiecte simple și autentice fixează momentul, nu ca parte a practicii, ci ca însoțitoare ale ei. Un covoraș oferă tălpilor un loc pe care să stea. Câteva picături de uleiuri esențiale într-un difuzor parfumează aerul în timp ce te așezi; același parfum în fiecare dimineață face colțul familiar. O statuetă pentru spațiul tău de practică, o formă discretă la marginea covorașului, îți amintește tradiția din care provine această succesiune, linia de maeștri care au stat în pragurile lor și au întâmpinat același soare. Niciunul dintre aceste obiecte nu face munca. Ele marchează momentul. Practica înseamnă să stai în picioare, să respiri, să revii.
Înapoi la prag
Ușa de la intrare. Prima lumină. Casa încă liniștită. O rundă, douăsprezece respirații, brațele se ridică și se pliază, apoi se ridică din nou și revin. Soarele face să răsară ziua; tu faci întâmpinarea. Ziua este pusă în mișcare nu prin efort, ci prin atenție, stând în prag înainte ca orice altceva să-ți ceară atenția.
Mâine, la fel. Această repetitivitate nu este stagnare; acesta este rostul. O practică la care revii este o practică ce te susține, așa cum respirația te susține toată ziua, fără să i se ceară. O rundă. Douăsprezece respirații. Ziua, întâmpinată.
